Totusi, cine a fost proprietarul cladirii?

In tot parcursul existentei, Colegiul a beneficiat de donatii in bani, imobile, terenuri agricole si paduri. Din fondurile proprii si din donatii creaza si un fond locativ pentru profesori. Aceste imobile si terenuri fiind pe carti funciare diferite, cu numere topografice diferite, la data 2 martie 1900 prin proces- verbal procedural se intabuleaza imobilele in cartea funciara sub numarul 71 sub numar A+1 nr.top 160, A+12 nr.top 690, numar top vechi si suspendate sub numar top noi A+1-3, date in urma comasarii pe numele ,,Miko Kollegium”- anexa 5. Proprietarul de drept deci ar fi Colegiul Miko in sine (deci statul), si nicidecum Biserica Reformata.

Pentru a demonstra si mai pregnant faptul ca, Colegiul Miko nu constituia proprietatea bisericii reformate, rezulta si din studiul Cartii Funciare Nr.71, partea B, foaia de proprietate la pozitia a 3-a este inregistrata ca pe baza contractului de schimb din 17 februarie 1915, aprobat de autoritatile superioare, se transcrie dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A+4 in favoarea comunitatii bisericesti reformate din Sfantu Gheorghe, totodata se intabuleaza proprietatea asupra imobilului de sub A+5 cu titlu de schimb in favoarea proprietarului de sub B1 (in proprietatea Colegiului Miko), deci schimbul s-a efectuat intre doua entitati juridice diferite cu patrimoniu diferit.

Incepand din perioada interbelica, implicarea bisericii nu se mai regaseste in documentele aflate in arhivele statului. Colegiul Miko primeste dispozitiile prin inspectorat de la Ministerul Invatamantului. (Incepand din 1 decembrie 1918 se stinge jurisdictia Imperiului Austro-Ungar, implicit pierde efectul si ordonanta nr.3193 din 22 martie 1858.)

Scoala este inspectata de inspectorii de resort din Ministerul Invatamantului si ministrul aproba sau respinge numirea profesorilor cum rezulta din adresa nr. 5477 /1939. (anexa 6 fond arhivistic 174, dosar 462)

Cu ocazia cutremurului din noiembrie 1940, imobilul a fost foarte grav avariat. Cheltuielile de consolidare au fost suportate de Ministerul Religiilor si Invatamantului in valoare de 150.000 pengo, iar 83.000 pengo de catre Colegiu din ,,economii si surse proprii’’(anexa 7-8, fond arhivistic 174 dosar 459). Iarasi, Biserica nu a contribuit cu nimic.

Ca atare, nationalizarea a avut loc pe baza decretelor 218 din 1960 si 712 din 1966, acte normative care nu se refera la bunuri bisericesti ci la bunuri obstesti.